Autentic transilvănean sau ardelean pur-sânge

Astăzi am simţit pentru prima oară, de când locuiesc în binecunoscutul buric al târgului transilvănean aflat pe Someş, că bancurile cu ardeleni uneori pot fi chiar indulgente.

Întâmplare simplă…aparent: final de curs; 5 fete intră liniştite în biblioteca facultăţii în căutarea cărţii despre care tocmai li se vorbise, cu intenţia de a o cumpăra. Aici intervine in scenă personajul principal: nenea bibliotecaru’! Până am reuşit noi toate să ne strecurăm pe uşa îngustă şi să ajungem drept în faţa lui, n. b. a avut timp să se gândească dacă e cazu să se ridice de pe scaun…şi care ar fi cea mai bună mişcare pentru îndeplinirea acestui gând.

Bun! S-a ridicat! Condiţii necesare comunicării îndeplinite! Emiţător şi receptor faţă în faţă…aşa, şi acum să dam pe fast forward până la intrigă: “-Vrem cartea X! Cât costă? ;;)” –> r ă s p u n s: “Ioi Do’mne, păi staţi să văd!”.

Deja se citea îngrijorarea pe faţa lui n. b., deşi eu încă nu identificasem problema. A urmat o mişcare ciudată de deschidere de sertare din care se luau chei care deschideau alte sertare care aveau înăuntru chei care deschideau un dulap în care se afla o foicică – importantă se pare – pe care erau scrise preţurile cărţilor. Bun…ni se comunică preţul…şi de aici începe drama pentru nenea b. şi distracţia pentru mine . După ce ne aude pe toate 5 în cor: “Daţi-ne! O cumpărăm!” şi îşi ia un moment suficient de răgaz pentru a procesa noua situaţie, personajul principal nu mai e în stare să exclame decât un “Ioooi”!

Eu deja râdeam, mai ales după ce m-am asigurat ca n. b. nu s-ar putea supăra pe mine, neavând timp să mă observe! Adevărul e că eu scriu acum toate astea just for fun, dar ardelenii sunt, pentru mine, cei mai faini oameni din România.

Aşa, back to the “action”: Nenea b., săracu, era depăşit de situaţie, cu vreo 10 cărţi pe masă, 5 oameni în faţă şi încă vreo doi care intrau pe uşă, se simţea la capătul puterilor. Plimba îngrijorat o carte dintro mână în alta, vâzând o altă mână ce întindea ameninţător spre el o bancnotă ceva mai mare decât preţul cărţii mult dorite. Adică…trebe’ dat rest: “Ioi Doamne!” ) Şi aşa s-a blocat nenea cel simpatic pe acest “Ioi Doamne!” şi l-a tot repetat. Eu l-am auzit de cele mai puţine ori, pentru că, printre zâmbete i-am întins rapid domnului suma fixă de 22 de lei, exact cât costă cartea, iar nenea s-a luminat la faţă şi a încheiat cu mine prima tranzacţie, preluând astfel şi ideea salvatoare pe care o comunică şi celorlaţi cumpărători: “…doar dacă aveţi bani ficşi!!!”.

Am plecat surâzând discret, dar cu parere de rău pentru săracul nenea bibliotecaru’, mai ales după ce am dat nas în nas cu o duzină de colegi ce se înghesuiau pe uşa mică a bibliotecii…şi care, ştiam eu că merg tot după ‘cartea aia, fir-ar ea să fie!’

O data la cateva zeci de ani

Da. O data la cateva zeci de ani, din una din miile de incercari cineatice, poate sa iasa asa ceva. Razi atat de tare incat iti e ciuda ca nu te tin puterile sa o faci si mai tare. Sau…mi-a placut mie foarte mult!

Si totusi…prima oara cand l-am vazut la cinema (pentru ca l-am vazut de 3 ori…DA…la cinema!) lumea nu mai voia sa plece din sala la final. Si trebuie sa spun ca nu era nici macar un scaun liber in sala. Asa s-a intamplat prima mea intalnire cu filmu asta. Am intarziat la el si eram sceptica la inceput, pentru ca a fost o alegere facuta in graba si in lipsa altor variante prea atragatoare. Si iata ca asa cum se intampla si in viata… atunci cand nu te astepti sau cand nu dai importanta unui lucru, eveniment, moment, atunci se petrec cele mai importante chestii.

Asa am descoperit eu filmu’ vietii, cum s-ar spune…sau mai bine zis comedia vietii. Si de atunci, multa promovare i-am mai facut!!! Multi prieteni am indemnat sa mearga sa il vada „la cinema neaparat, ca are mai mult farmec!!”. Si cu 5 dintre ei, in doua ture, mi-am gasit si eu motiv sa il revad. Si de fiecare data a fost la fel de amuzant. E inepuizabil farmecu’ acestui film…va zic eu! Si uita-ti-va la el!!! Neaparat! Fugutza la multiplex-uri…cei care locuiti in orase norocoase care au asa ceva….si luati-va bilete la THE HANGOVER (Marea mahmureala)!!!

Iar mai jos…linku’ catre un scurt trailer ca sa starneasca apetitul!

Vizionare placuta!

Blame it on me!

Da. Nu am mai scris de mult. De muuuult de tot, pentru o tanara entuziasta, mandra de noul ei blog . Sunt naspa…cum s-ar zice. Descopar in mine defapt o latura din-aia de artist mofturos care are nevoie de o conjunctura anume, in care astrele sa se aranjeze intr-un anumit fel ca sa aiba parte de un mult asteptat moment de creatie. Da, se pare ca asa merge si la mine. Mai am un pic de munca….si ceva timp de trecut pana cand blogareala o sa faca parte din to do list-u meu zilnic. Defapt ea teoretic face parte din lista cu pricina…dar se pare ca e inca in partea aia cu chestii nebifate la sfarsitul zilei. Dar or veni si vremuri mai bune…presimt eu!

Bine ai venit!

Gata. A venit momentul! De mult il asteptam…aproape ca il rugam sa vina. Mi-l doream in fiecare zi si in fiecare noapte, cand ma puneam in pat, inainte de culcare, si imi faceam zilnicul raport cu “ce am facut eu azi? Ce am facut eu azi bine? CE AM FACUT EU AZI RAU…de ce am facut asa rau? Ce a fost in capul meu? Ce pot sa fac maine ca sa repar?” s.a.m.d. …ca sa ajung intr-un final la „Ce trebuie sa mai fac eu pe termen lung?” Aici intervenea ea…dorinta de a se ivi momentul asta…despre care va vorbesc aici. E momentul in care o sa incep sa scriu…sa scriu ce simt, cand simt si cand am timp…si sa si postez pe blogul meu creat, dar neexploatat, acum doua luni si ceva…in seara de 5 aprilie, dupa o zi in care parca toate imi mergeau bine si in care m-am decis sa fac primul pas spre ceva ce de mult imi doream. Da, o sa spun mai tarziu si despre ziua aia…ce si cum cu ea, pentru ca a fost atat de bine incat de atunci simt nevoia sa ma descarc si sa astern cateva amintiri pe care sa le citesc cu drag si pentru ca vreau mai ales sa stie si oamenii mei, aia importanti si faini pe care dintr-un noroc de care ma bucur zilnic ii am pe langa mine, cum m-au facut ei, toti deodata, sa imi dau seama cat de norocoasa sunt. Dar deocamdata sa vorbim despre blogul „oanadotro”.

First of all…about za name: „oanadotro” a fost ultima varianta bunicica (din vreo 5), care a fost sa fie si marea castigatoare pentru ca toate celelalte erau „ocupate”. „oanadotro”=oana-punct-ro, desi sper sa nu am vreodata vreun cititor care sa nu fi inteles ce inseamna „dot”.

Asa, si ca tot veni vorba de cititori…sa ma explic: am facut blogul asta pentru ca mi-l doream din tot sufletul. Pentru ca aveam nevoie de el. Pentru ca in fiecare zi mi se strang chestii pe care as vrea sa le spun…sa le spun eu asa…nush…parca nimanui. Norocul meu ca s-au inventat blogurile! Nu o sa imi fac reclama…nu o sa pun linkul la statusul de pe Y.Messenger. Vreau ca oamenii care vor ajunge pentru a doua oara pe„oanadotro” sa  o faca pentru ca simt postarile mele, iar prin ele ma “simt” pe mine. Restul, e mai bine sa nu stie de existenta lui…asa ca voi lasa sa fie descoperit, nu o sa urlu in gura mare ca s-a nascut.

Atat pentru azi, desi am mult de recuperat! Vreau doar sa multumesc momentului ca a venit, ca m-a lovit si ca m-a inspirat sa fac ce tocmai am facut!

P.S.: cu ocazia asta am schimbat si tema blogului, pt ca cea aleasa initial era una gri…iar eu sunt in stare buna acum…si vreau sa vad culoare!

punct